Discuții privind momentul de la care începe să decurgă termenul de declarare a contestației pentru procuror în materia măsurilor preventive – Mihai Giurgea, Ioan Lazăr, publicat in revista DREPTUL 7/2017
DISCUŢII PRIVIND MOMENTUL DE LA CARE INCEPE SĂ CURGĂ TERMENUL DE DECLARARE A CONTESTAŢIEI PENTRU PROCUROR ÎN MATERIA MĂSURILOR PREVENTIVE
Av. dr. Mihai Giurgea
Societatea civilă de avocaţi Giurgea, Ghidra & Asociaţii
Baroul Cluj
Conf. univ. dr. Ioan Lazăr
Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Facultatea de Drept și Științe Sociale
Abstract:
Problematica stabilirii corecte a momentului de la care începe să curgă termenul de declarare a contestaţiei pentru procuror împotriva încheierilor prin care judecatorul dispune respingerea propunerii de arestare preventivă sau la domiciliu, revocarea măsurii preventive sau înlocuirea măsurii preventive cu o măsură mai uşoară are o deosebită importanţă dat fiind ca acesta va marca şi momentul la care acest drept procesual al procurorului va înceta, în condiţiile art. 268 din Codul de procedură penală. După cum vom arăta în argumentele oferite în lucrarea noastră, dispozițiile procesual-penale nu prevăd o distincție în privința momentului de la care termenul de declarare a contestației începe să curgă după cum procurorul sau subiecții procesuali au fost prezenți sau absenți la pronunțarea hotărârii, dar prevăd expressis verbis o atare distincție între procuror și subiecții procesuali în această privință, singura interpretare riguros corectă este cea care arată că, întotdeauna în materia măsurilor preventive, termenul de declarare a contestației începe să curgă de la pronunțare cu procurorul, indiferent dacă a fost sau nu prezent la pronunțare,
Cuvinte cheie: Termen declarare contestaţie, măsuri preventive, încheiere, dispoziţii procesual penale.
Interesul analizei
Stabilirea corectă a momentului de la care începe să curgă termenul de declarare a contestaţiei pentru procuror împotriva încheierilor prin care judecatorul dispune respingerea propunerii de arestare preventivă sau la domiciliu, revocarea măsurii preventive sau înlocuirea măsurii preventive cu o măsură mai uşoară are o deosebită importanţă dat fiind ca acesta va marca şi momentul la care acest drept procesual al procurorului va înceta, în condiţiile art. 268 din Codul de procedură penală[1].
Într-o opinie la care nu achiesăm se arată că “drepturile procesuale sunt exercitate de părţi, şi nu de către organele judiciare…..organele judiciare nu exercită drepturi, ci îndeplinesc obligaţii legale… Potrivit principiului oficialităţii sau obligativităţii procesului penal organele de urmărire penală, judecătorul de drepturi si libertăţi, cel de cameră preliminară nu au posibilitatea de a se deroba de activităţile ce le revin în desfăşurarea procesului penal, prin urmare, acestea constituie obligaţii/atribuţii, şi nu drepturi. Aşa-zisul “drept” al organului judiciar de a efectua diferitele activităţi este de fapt autoritatea cu care este investit”[2]. Totuşi, autorul revine şi concluzionează în mod just, amendând afirmaţiile anterioare şi arată că, în privinţa termenelor pentru declararea căilor de de atac, “care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţă la exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal ci, dimpotrivă, îl apropie de final. Decăderea pentru procuror din exerciţiul dreptului de a formulă calea de atac constituie și o aplicație a principiului egalității de arme juridice intre acuzare și apărare”[3].
Sediul materiei se regăseşte în cuprinsul art. 425 ind.1 C. pr. pen., care cuprinde dispoziţiile generale (dreptul comun) ce reglementează cadrul general, condiţiile de exercitare şi termenul de declarare a contestaţiei, iar dispoziţiile specifice, derogatorii, raportate la exercitarea căii de atac a contestaţiei faţă de măsurile preventive în diferitele momente procesuale se regăsesc în cuprinsul articolelor 204, 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Cronologic, legiuitorul a stabilit mai întâi normele speciale privind contestaţia în fiecare dintre momentele procesuale amintite, pentru ca ulterior, sesizând lacuna constând în lipsa unor dispoziţii generale privitoare la procedura contestaţiei, să o complinească prin introducerea art. 425 ind. 1 Cod procedură penală, prin intermediul art. III din OUG nr. 3/2014[4]….continuarea in revista Dreptul 7/2017
[1] Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[2] N. Volonciu (coord), Noul Cod de procedura penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 629. În ce ne priveşte, nu considerăm că principiul oficialităţii procesului penal şi nici cel al obligativităţii procesului penal amputează organelor judiciare alte drepturi procesuale pe care sunt libere să le exercite sau nu, rămânând simplu executant al unor obligaţii. Tot astfel, legislaţia procesuală penală franceză consacră principiul oportunităţii urmăririi, consacrat ulterior şi în legislaţia română prin art. 7 din C. pr. pen. dar şi cel al dreptului organelor judiciare de a alege maniera de desfaşurare a urmăririi penale: “le ministere public, informe de la commission d’une infraction, est en principe libre de poursuivre ou de ne pas poursuivre (regle de l’opportunite des poursuites) et du choix de la procedure” [ministerul public, informat de comiterea unei infracţiuni, este în principiu liber de a o urmări sau nu (regula oportunităţii urmăririi) şi de a alege procedura] se arată în Bernard Bouloc, Procédure pénale, ediția 25, Ed. Dalloz, Paris, 2015, p. 166.
[3] N. Volonciu (coord), op. cit., p. 629.
[4] Ordonanţă de Urgenţă nr. 3 din 5 februarie 2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, publicată în ”Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 98 din 7 februarie 2014.
…